Femeia care a fugit din zid 

Era aproape gata mănăstirea

Şi te zidisem lăcrimând în ea

,Şi hotărâsem să găsesc pretextul

lDe a muri şi eu, aici, cumva.

Ştiam că săvârşisem o eroare,

Punând în zid tot ce aveam mai sfânt,

Dar şi că nu se face fără jertfă,

În veci, nimic durabil pe pământ.

Mă şi mândream, mă şi uram, de toate

Şi cred că sângele mi-era amar,

Când am crezut c-aud cum plânge, tristă,

Femeia mea ce devenea altar.

Şi o iubeam mai mult ca niciodată,

Simţindu-mă o umbră de bărbat,

Şi-acolo unde am căzut, izvorul,

De lacrimile mele, e sărat.

M-aş fi întors să regândesc proiectul,

Portret al obsesivelor idei,

Să scot din zid fiinţa adorată,

Să mă zidesc pe mine-n locul ei.

Adrian Paunescu